În unele zile eu sunt omul din lună,
sunt fața îngălbenită ce urmărește pașii celor care neștiutori hoinăresc în noapte
și ochii mei imobili și nisipoși sunt mereu deschiși și cuprind între ei întregul țărmurit de ape;
îi privesc fără să am de ales, fără să pot hotărî eu pe cine,
și încerc să arunc punți între mine și ei ghicindu-le vorbele după mișcarea buzelor în încercarea de a umple nimicul tăcerii care ne-a cuprins –
nu am mâini pe care să le întind spre ei, dar nu am picioare cu care să plec mai departe
și totuși zilele care vin sunt ca misterul unui cadou pe care urmează să îl deschizi, nebănuind ce ar putea ascunde hârtia viu colorată.

În unele zile eu sunt omul din lună,
și atunci în jurul meu e un frig în care trupul meu înoată precum o colină sahariană între lumină și noapte,
dar chiar și atunci când urechile devin sloiuri tăioase,
sub crusta crăpată, departe de oase și mușchiul ce le căptușește, inima mea încă bate,
căci inima mea e o inimă caldă.