Frumoasa mea cu pașii sprinteni aruncați spre soare
unde te îndrepți când tu renaști din Mare?

Cu pieptul gol și inima închegată
ai stat cu fața în culori și fruntea descrețită
piatră celor nesupuși și altar de cutezanță,
iar cu sărutări aprinse peste buzele durate-n gheață
și lungi mătănii înecate la ceasuri de tăgadă
ai rămas iubito-n bolta templelor de altă dată.

Flori sădite în taină
cresc acum la capete de zori netulburate
și în adâncuri ce privesc spre o stea de miază-noapte e roua dinspre vară
și inele de speranță în somnul fără vise
și tânăra fecioară cu stâncile deschise…

Dar n-ai să fii nicicând așa frumoasă precum erai în seara de sub ape
ascunsă în gânduri de departe și în umbrele curate,
necunoscută ce ai răsărit pe-a mea cărare în ziua fără întrebare…