Am să te rănesc…am să te ucid fără să te ating,
sunt făcut din ițe, din firele de iarbă, sunt făcut din prea multe nuanțe,
și o să te doară, când am să te pictez în culori de toamnă,
nu sunt eu salvarea, șoaptele sunt vorbe menite să coboare înserarea peste fruntea ta…
fugi acum cât mai departe, rupe-te de zările cu nori,
eu ard ca o speranță, dar focul mistuie ninsori
iubit-o pașii ți-i îndreaptă spre certitudini nu spre noi;
eu sunt durat în piatră, rece ca torentul ce mă spală,
poate oare mâna ta așezată peste maluri să sădească ghindă?
Poți să înțelegi tu oare,
să te iubesc și să nu te chem la închinare,
să îți scriu în rostiri numele de fecioară fără să-l citesc sub cruce,
că am să spulber vise și am să răstorn credințe?
Poate ai să mă ierți când soarele răsare,
poate vei schița un zâmbet când ai să vezi un spectru al zilelor trecute,
sau vei trece mai departe,
frumoasă din orele cu basme,
dar mai presus de toate îți doresc să guști din nemurire,
așa cum tu nu vei putea înțelege,
femeie, că dimineața nunții noastre a fost pe veșnicie…