Seara se așterne nimicul
și curge peste arbori, pe trunchiuri până la iarba ieșită între nervuri,
culege merele spălate de rouă odată cu coșuri negre de fum,
îmbracă încet, țiglă cu țiglă, acoperișul și intră pe geamuri în casă,
inundă sufrageria și îneacă într-însul canapeaua, biroul și visul…

Mă privește în ochi și mă pătrunde
ca o liniște rece mă umple de lipsă de gânduri și lipsă de uitare,
cu versuri albe rescrise și reluate în ritmuri bizare,
nimicul sădește somnul pe la rădăcini, pe tălpi și în întrebare,
și crește cu noaptea, se adâncește și nimicul dispare…