Ai mei pleacă departe,
cu casa în spinare spre soare-răsare aleargă și se pierd în zare –
se întorc acasă,
și au luat cu ei din mine
un bulgăre de dor și amintiri senine cu mări reci, cu munți și plase albastre,
au plecat să urce pe Rarău, să stea pe o bancă suspendată în cer,
fata cu păr negru și un flăcău cu părul rebel…

Și așteaptă la capăt de lume
unde viața înseși e ca o apă care curge,
un semn de sus sau de la apus ca să înoate spre sine,
să facă mielul sloi și la limbă să pună altoi
să se scalde noaptea sub clar de lună –
și am să vin spre voi
când ziua e scurtă și dragostea multă…