Și când soarta crudă în judecata ei firească,
va fi să-mi curme zborul fără să sădesc o șoaptă
și norii de credință au să-mi fie scări spre vămi necunoscute,
când pasul meu devine mut și lasă urme neîncepute,
aprinde seara o stea în nesfârșitul plin de flori,
ridica-mi trup de ghindă la răsărit de un izvor
și așterne într-însul dorul și-n brațe-i uită un fior
și am să mă întorc mereu, cu Soarele, în zori…