Drumul meu e o cărare rătăcită în preerie
și noaptea nesfârșită ce i se așterne geme după vise,
dar eu presar sare peste pașii mei…

Am ales să îmbrățișez în mine multe dar puține șoapte
și răsuflarea rece stinge focul,
stau stihiile închise în turnul unde timpul joacă zaruri
și port o piatră durată în legile nescrise,
căci calea duce în pustiu și în brațe port răspunsul..

În seara nunții noastre n-am să albesc păcate ruginite,
nici stele n-am să chem peste cuvinte
ci fi-va dorul meu un far ce cheamă Marea-n legăminte,
și stânci din pieptul meu au să coboare
și gânduri nestemate și dragostea ce aduce dezlegare…

Și strig cerului să mă așeze peste zări de necuprins
să clădesc din ochi frumosul,
și adânc în Mare să mă pierd, în Ea pierdut cu totul,
stejar cu rădăcinile curate…