Poemul de bază se compune dintr-un singur cuvânt, iar cuvântul care să exprime toate sentimentele mele într-o ordine descifrabilă este în continuare de negăsit. Am vrut să scriu o poezie, am încercat să încheg versuri, să adaug rimă după rimă, fie ea și albă, fără succes. Literele refuză să compună cuvinte, iar acestea din urmă nu răspund chemării mele ci se împrăștie după o regulă mai mult sau mai puțin browniană. Sentimente. Totul pornește de la sentimente și se termină cu sentimente. Motivația fiecărei acțiuni este într-o anumită măsură o simțire. Dragoste, foame, furie, teamă, frig… Și ce faci când tot ce îți rămâne în suflet e o vâltoare, un haos, o furtună ce răscolește și rupe fâșii din orice sens și care alungă orice speranță de ordine și frumos? Din contră există frumos și în mijlocul unei furtuni, dar pentru a înțelege trebuie să te poți delimita de vârtej, ori să fie vorba de furtuna altcuiva.

În anul I de facultate, revoltat de dezbaterile ce aveau loc pe grupul de discuții al seriei, legate de a oferi sau nu, cadouri unei anumite și distinse doamne Profesor cu scopul de a ameliora promovabilitatea la examen, am trimis o scrisoare deschisă, ca în politică, pe care am intitulat-o „Amanita Phalloides”, intenționat veninoasă. Am pledat din adâncul sufletului împotriva injustei motivații și am susținut, cu putere, dreptatea absolută. Probabil am scris și o serie de inepții care le-am gândit la acea vreme. Rezultatul a fost că jumătate din studenții seriei nu și-au luat examenul și sentimentele în privința mea au fost puternic polarizate. Dar fiindcă au fost o mână de oameni care au găsit o parte pozitivă în ceea ce scrisesem, am fost totuși mulțumit. Asta denotă că e bine să iei poziție cu riscul ca lumea să nu fie de acord cu tine. În acest fel se sortează și filtrează oamenii care pot să îți fie aproape. Ulterior m-am îndrăgostit, am rămas complet debusolat și o parte din anii de facultate mi-i amintesc foarte vag. Apoi am revenit din nou cu picioarele pe pământ, după câteva încercări, e adevărat. Dar nu a durat foarte mult, iar, prin urmare, o parte din anii de rezidențiat mi-i amintesc cel puțin la fel de vag, până să cad din nou și să mă trezesc la realitate.

Dar aici nu e vorba nici despre ceață, nici despre dragoste. E vorba despre imposibilitatea bruscă de a scrie poezii și despre dorința tot mai pregnantă de a presăra cuvinte pe portativ. De ce? În căutarea sensului pierdut. Nu, nu e foarte corect întrucât pentru a pierde un sens e nevoie să-l fi avut în primul rând, iar eu unul nu îmi amintesc să-l fi găsit vreodată. Dar oare chiar e nevoie de un sens? Sau tocmai lipsa lui e motorul ce ne propulsează într-o perpetuă căutare. Mentorul meu, mulțumită căruia reușesc să mă fac înțeles în această limbă maternă dar complet străină, publicase o carte pe care o intitula „Arta de a trăi în întrebare” – format mic, coperta roșie, în care vorbea despre multe, vorbea frumos și la final aveai impresia că nu a spus nimic. Nu atât conținutul pe cât titlul acestei cărți mi-a rămas scrijelit într-un adânc de circumvoluțiune. Dar întrebarea și căutarea nu aduc fericirea ci o nemulțumire profundă, ca o sete care e tot mai greu de potolit. Căutarea devine tot mai acerbă, întrebarea tot mai întortocheată și răspunsul de negăsit. Și atunci? Unde am greșit? Ideea de a nu avea răspunsul mă înfioară. Presiunea devine copleșitoare în momentul când altcineva îți cere să îi oferi răspunsul. E nevoie de multă tărie de caracter pentru a recunoaște că nu îl deții, că ești la fel de pierdut ca și cel care vine spre tine cu speranța că va găsi în tine un sens.

Revin la sentimente. De ce? Poetic vorbind, simt nevoia să le exprim pentru a mă face înțeles într-un mod profund și frumos. Realistic vorbind, trebuie să le exprim pentru a mă descărca și a avea o șansă de a mă simți împăcat. Un jurnal e un psihoterapeut personal la prețul caietului și a cernelii din stilou (sau 50 bani plătiți suplimentar la factura de electricitate pentru că am stat cu laptopul deschis o oră în plus). Și la drept vorbind, unui jurnal pot să îi povestesc mai multe și într-un mod mai sincer decât unui psihoterapeut. Când îmi descarc gândurile de unul singur împotriva firii nu sunt obligat să ghicesc ce părere își face individul acela cu ochelari în timp ce desenează pe o coală așezată în mapa pusă pe genunchi. Sau, cine știe, poate este și el cu mintea aiurea, scapă câte un „da” și mă aprobă din cap în timp ce se întreabă ce vroia să spună soția lui cu o săptămână înainte când a găsit pe raftul de jos din bibliotecă, din întâmplare, o carte scrisă în portugheză – limbă pe care nici unul dintre ei nu o înțelege. Dar există o seamă de înșiruiri de cuvinte care, din teama de a nu evada dintre pereții de carton și dealtfel dintr-o profundă rușine față de eul propriu, nu îndrăznesc să le aștern pe hârtie. Dar să le rostesc în fața altcuiva? Și totuși îmi doresc atât de mult să fac tocmai asta, să le las toate să curgă din mine ca o apă, să mă arăt în toată necurăția mea în fața altcuiva, să pot să arăt altuia toată hidoșenia care o ascund cu atâta grijă și peste care clădesc frumosul în încercarea de a place. Într-o zi am să fac asta și atunci am să mă iubesc și voi putea să iubesc cu adevărat pentru prima dată. Până atunci, fiecare vers e o încercare, o luptă pe viață și pe moarte între frumosul și urâtul din sufletul meu, e canonul ce mi-l iau de unul singur cu ani înainte de a ajunge la spovadă.

Miluiește Doamne pe robul tău…