Și am fost nevoit să deschid fereastra pentru că profunzimea cerului căuta să se oglindească în ochii mei..

Trunchiul bătrânului nuc mirosea a mușchi îmbibat de apă și acoperit de frunze moarte. Despicat sub greutatea timpului, brațele sale erau ținute pe loc de un vechi lanț ruginit pus cu ani în urmă, pe alocuri pătruns în lemn și acoperit de scoarță. Două cuie și o scândură îl transformau în post de comandă pentru jocurile cu personaje imaginare. De la trei metri înălțime, când ai doar 11 ani te simți într-o cu totul altă lume. Genunchiul stâng sângera ușor de la prima încercare de a urca, zădărnicită de scoarța netezită de ploaia de dimineață.

Atunci am realizat că totul era efemer și am plâns cu ură, cu revoltă și cu frustrare. Lumea plină de minuni a inocenței mele se izbea de neputința nucului de a-și ridica brațele pentru a privi lumina stelelor iar fața mea ardea de rușinea realizării și lacrimile nu reușeau să-i alunge flăcările…