Tocmai am avut o revelaţie… da, o revelaţie. Când? Acum. Da, ştiu că e o situaţie cam suspectă cu revelaţiile acestea. Nimeni nu ştie sub ce jurisdicţie intră. Paranormal e un cuvânt ştiinţific-estetic pentru a înlocui termenul consacrat: „anormal”. Dar poate totul se rezumă la întâmplare. O femeie ar numi-o intuiţie, părintele din vecini ar spune că e inspiraţie divină; cel puţin aşa i-ar sta bine să facă, dar nu o va face fiind prea absorbit de studiul mecanismelor subtile ce pun în mişcare cine ştie ce motor. Dar nu e vina lui. Trăim în capitalism – se adaptează. Are nevastă tânără, care încă nu şi-a terminat studiile, are o Smărăndiţă de doar 3 anişori şi un apartament în municipiu. Din punctul ăsta de vedere are dreptate. Poate ar trebui regândită şi Biblia deoarece toată bunătatea pe care o propovăduieşte „Noul Testament” pare că nu se mai aplică. Azi, dacă îi dai la o bătrână la alimentara 10 lei, că doar e Crăciunul şi sa-şi mai ia şi ea, sărmana, o felie de şunculiţă. te trezeşti că te aşteaptă la ieşire şi îţi mai cere să-i dai şi un bon de masă să-şi ia pâine. De unde ştie că am primit bonuri pentru sărbători? Dacă mai dăunăzi lelea Floare mulgea vaca şi făcea mămăligă în ceaun, azi vine şi cere tichete, reduceri, revendică drepturi şi priorităţi – s-a emancipat lelea Floare… Dar să revin la problema mea fundamentală care nu are legătură lumea mercantilă în care mă scald. Se iscă o nouă întrebare: de ce tocmai eu? Refuz să răspund la ceva atât de obscen şi nu îmi asum nici o dilemă existenţialistă. Kant avea vreme să fluture idei pe sfoară prin grădină, Cioran şi-a permis să fie îndeajuns de egoist încât să ţină sub lupă suicidul şi o serie bine pusă la punct de gânduri morbide, Karl Marx a avut timp să se simtă însingurat încât să revoluţioneze obiectivitatea a jumătate din populaţia lumii – eu sunt prea ocupat să abuzez de o idee. De fapt asta nu e adevărat.. sunt prea obosit. Cuvântul ăsta mă sperie şi îi sperie pe încă 20 de milioane de români. Ceilalţi 2 milioane o duc prea bine ca să le pese, sunt prea absorbiţi de mirajul absolutului sau pur şi simplu sunt prea obosiţi ca să mai poată realiza ceva. O vorbă bună nu ar strica, dar părinţelul e ocupat cu mecanica şi apoi suntem prea mândri ca să recunoaştem că avem vreo problemă.

Se pare stau destul de prost la capitolul stăpânire de sine şi nu pot să ţin linia dreaptă indicată de ofiţer. E de înţeles fiind ora 12:46 AM. E devreme şi târziu în acelaşi timp. Încerc la ora asta să înţeleg la ce se reduce toată filosofia omului obişnuit, acest „ordinary man” al americanilor care se vinde atât de bine. Acum 30 de ani capitaliştii blamau comunismul pentru că elimina diferenţele dintre oameni şi îi egala în toate privinţele (cel puţin teoretic vorbind). Dar ce nu a înţeles Churchill sunt efectele secundare ale capitalismului, pentru că la fel ca şi orice medicament administrat în masă, mai devreme sau mai târziu apar discrepanţe între scop şi rezultate. Afecşiunea provocată se numeşte „însingurare”. Sindromul ăsta, „loneliness” se pare că e cu răspândire largă. Omul e un pion în valurile sorţii, nu poate avea încredere în nimeni (doar aşa s-au pus bazele capitalismului), nici chiar în propria sa mamă. Ei poate că aici am exagerat, dar de la fraţi şi mai departe se aplică cu succes. Comunismul în schimb, prin definiţie, pune omul la comun, ca vitele în grajd, ca şobolanii în colonii, jegoşi, săraci, dar plini de viaţă şi niciodată singuri. Fiecare are dreptul să aleagă varianta care i se pare mai plăcută. Eu personal sunt un stângaci, atât la propriu cât şi la figurat. M-am născut stângaci, dar am fost obligat să scriu cu dreapta, iar acum caligrafia mea e ca un tablou post-modernist. Din punct de vedere ideologic înclin spre stânga, spre o viziune mai umană a societăţii, deşi uman nu cred că e termenul potrivit în contextul actual. Termenul „uman” este pe punctul de a-şi pierde complet sensul iniţial. Poate sufletist ar fi ceva mai potrivit. Da, ăsta e termenul. O societate în care nu mănânci cartofi prăjiţi în acryl-amidă, în care bei apă curată şi nu zeamă din frunze de coca. Dar în acelaşi timp mi-e frică de murdăriile pe care le poate scorni mintea omului: limonadă făcută în cada de baie şi colorată cu galus, asuprirea „bocotanilor” concomitent cu dictatura sărăntocilor… Comunismul românesc a fost o oportunitate de manifestare pentru monştri iscaţi de ură şi lăcomie. O societate care propovăduieşte egalitatea, chiar de tip comunist, nu-i este admis să permită exercitarea unor vendete personale şi agresarea celor favorizaţi de Fortuna până mai devreme.

Destul cu ideile (ab)surde! Înapoi la sectorul viziuni, raftul revelaţii. Tocmai am avut o revelaţie. Cei de la biroul pentru controlul viziunilor mă sfătuiesc să o prind cu mănuşi chirurgicale, să o pun într-un PET mat şi să mă prezint în cel mai scurt timp la ei pentru înregistrare şi ulterior, analiză ideologică. Dacă reiese că revelaţia mea este periculoasă, risc ani grei de izolare în pavilionul 4 şi şedinţe bilunare de terapie. „Just another brick in the wall”. Prefer să o păstrez pentru mine, să închiriez o cameră în alt oraş, să îmi iau o cartelă telefonică la operatorul rival şi să menţin un „low profile”. Deci revelaţia mea e …. că nu am avut nici o revelaţie!

---

E târziu în noapte,
sunt trist, singur şi tăcut
pe zăpadă las urme curbilinii fără început,
viscolul mi-ascunde trecerea prin lume
mi-e firg, păşesc, dar nu las urme…

Aveam un gând când am pornit,
asta era cam de vreun an sau poate doar de-o lună
sau să fi fost o zi şi am dormit oleacă?
era o idee, amorfă, necizelată şi cu tentă inodoră,
bulversat de un punct geometric – am uitat!

Umblu tăcut în noapte,
şi mă gândesc la tine – mi-e frică să mă opresc
ca nu cumva orbit de un nou concept
să uit complet de tine;
s-ar putea să cred că te iubesc…

---

Scump iubit, ceasornic vechi şi ruginit,
spune-mi o poveste cum mi-ai spus demult
adu-mi înapoi serile cu dulce spaimă,
când cavaleri fără nume
salvau ciobăniţe cu priviri tombatere…

*

Cântă-mi tu Dante, o poemă a dragostei
şi ajută-mă să pun piciorul în infern;
Doar Mefisto mă mai poate ajuta acum
cu sufletul renăscut din scrum
să uit în veşnicie clipa ce am preamărit…

…plânge timpul în cochilia sa,
se scurge dorul printr-ânsa,
şi umbră şi foc, la un loc…

*

Fidel prieten, cu limba de răchită,
vino să ne mai jucăm o dată
căutând comori prin cotloanele învolburate,
când profeţi cu stea în frunte
ne vorbeau de zahăr ars şi tartă dulce…

---

Little Tessa
Sits in a chair
And talks to her friend
Who isn’t really there.
Her friend says something
Only she can hear
And little Tessa smiles
From ear to ear.
Her mother says
“Tessa there’s no one there,”
But Tessa can see her
Still sitting in the chair.
One day Tessa’s friend
Made her terribly mad,
And she looked at her and said,
“I’m the one that brought you here
and I can make you disappear.”
Now little Tessa sits in a chair
Talking to her teddy bear.

Copyright ©2007 Anita R. Whetzel

---

Me, myself and I
had a little chat today,
we told each other about our sores
about our goals
and tried to slide under the other’s door
a small clothed piece of paper
in the hope that they won’t know
and take it as a thought of their own.

We’ve seen a wrestling match together
had a snack and drank some wine,
purred it in a glass of paper
also adding secret spice
making sure to switch it later
with the neighbor’s one –
soon we sang, the three of us
same as toms are used to mew at nights
when skipping the rehearsal
and end the play with a fight.

Now it’s late and we are gone
each other in his dome
doing homework and maybe reading George –
“Tomorrow, this guy’s falling in love.”

---

Walking on this side of world
makes it easier to pretend anything to you makes sense
any written junk is the very wisdom you have long awaited for…

().()

Dressing like a mustang, looking as a queen,
have you ever wondered if there’s any difference between
all the girls who seem so thin?
Did you ever pay attention to the world without it’s people
with neither shops, nor housing blocks, nor skycraper malls,
to the silky fur without conditioner, to the eye slashes without mascara
to simple beings not used to give their rent for headache giving potions?

()7()

The world is based on similarities. Similarities lead to communism.

()\()

Help me not to show the whole world
Le sang royal is yet another urban legend,
meant to give some big fat guys the power to suppress
all the love that people had for them to decay….

()^()

This is not a normal poem,
it is just a written junk
on the toilet wall under the “call me” poster
take it as it is or leave it
for the next uninspired to read this!

The world is a puppet
dressed in blueish cotton and sitting on the sofa next to mom,
an innocent looking stuffed animal my sister plays with
which, when she isn’t there, opens its eyes and glows
putting a spell on whomever lies around.
Eventually, the puppet starts crying
and devour the feelings of those who take it in their arms
growing stronger with every bite on a being’s soul
until it turns into flesh and blood,
and now, you are the puppet sitting on the sofa next to mom,
an innocent looking fouled heart that no one cares about anymore
left forgotten as if it never been…

---

You know the parlor trick.
wrap your arms around your own body
and from the back it looks like
someone is embracing you
her hands grasping your shirt
her fingernails teasing your neck
from the front it is another story
you never looked so alone
your crossed elbows and screwy grin
you could be waiting for a tailor
to fit you with a straight jacket
one that would hold you really tight.
Billy Collins

---

What’s the meaning of this word,
where it came from, where it goes
what’s the world thy must define
a place where things do have no name
and time just passes by yet to be discovered….

And then I look deep inside this hole waiting for a miracle,
for an iraqi bomb to blow
for a trip to japan’s funniest mall…

Listen to the music where there is no sound,
so peacefully the nothingness arrives –
it’s such a sleepy hollow when it comes
a desirable view for a being with no eyes….

And then there is no “I” to talk its point of view
there is no point of view for an “I” to talk about –
there’s just the view of “I” without a point…

---