Scrisori de dragoste

Cer cu stele

23/01/2013

Dacă degetele mele ar fi prelungiri de stele și unghiile strălucirea lor, ți-aș mângâia ușor obrajii ca să-ți amintești mereu lumina iar seara când ne-am întâlni, ți-aș acoperi cu ele ochii ca să-ți răscolesc întrânșii ere de mister…

Coboară-ți mâna ta fecioară, cu cerul tău și stelele din palmă, să ningem doruri peste lume și într-un căuș ținut de amândoi să încălzim deopotrivă nopți și zile, nu efemere – ci pentru fluvii ce poartă suflete pe coama lor.

Dar oricât s-ar naște dimineața din astrele sădite-n mine, de nu vor fi și ochii tăi și brațul tău la braț cu mine, și de pașii noștri nu vor deschide cărări prin zările virgine, sclipirea lor va fi la fel de rece…

Azi e o zi

15 iulie 2012

Azi e o zi în care trăiesc departe de mine, departe de stele și totuși sunt eu și pășesc sub ele
și e lumina lor care mă cheamă, chipul lor care mă mângâie,
nu vreau să gândesc azi, azi e o zi ruptă din zile
și ascult muzică alungită, sunete neterminate ce mintea mea le termină în timp ce altele încep,
sunt la fel de mic pe cât sunt de mare, la fel de mare pe cât de mărunt, dar azi sunt un luptător
și stau împotriva zilei de ieri,
iar demonii umblă în umbră frumos compusă, în obișnuințe, neliniște din neștiință, în șoapte
ce inima le împinge în mine și aduc căldură –
mă cunosc atât cât cunosc și știu cum mă atrage cu brațele deschise, ca o ploaie caldă de vară
ce curge prin mine așezat pe spate,
e un gând ce vreau să îl uit,
mi-e dor de o lume în care să fiu doar lumină, dor de a fi mai bun decât mine,
să scap de rușinea de mine, de uriașul primordial ce sălășluiește în mine –
da! mă ascund de mine,
pentru că vreau să cresc ca un arbore verde, să am rădăcini și fruntea senină și cu brațele larg
deschise să primesc existența să se odihnească pe frunze,
iertare,
liniște,
împăcare,
trei trepte spre iubire pe-o scară ce-i greu de urcat,
sunt eu și exist, eu și deschid ochii când mă satur de noapte, eu și iubesc, sau să fie iubirea cea
care mă determină să fiu?
Azi e o zi cu certitudini și fără, azi e o zi în care privesc, în care gândesc, în care nu sunt
martir nici măcar pentru mine,
azi e o serbare, o treaptă spre stele atunci când mă apropie de ele,
fără pietre, fără veșminte, azi pășesc înainte împreună cu mine, cu un copil, cu o bestie, cu
îngerii toți și vise și umbre,
căci azi e o zi și acea zi e azi…

E-Paper

Și poezia e o rugăciune,
și cuvintele ei mă apropie de lume
așa cum mi-am dorit de la început,
iar versurile ei îmi oferă îmbrățișare
așa cum trupul meu cere, cum pieptul meu speră,
rima ei îmi aduce alinare când plâng
și-mi înmânează felinare când mi-e teamă,
muzica din privire mă înalță spre stele
și-mi dă curajul să cad pentru vise,
strofa ei e ca o amintire a ce am început,
și poezia e o rugăciune,
și cu înțelesul ei mă apropiu de tine,
cu sentimentele ei îți caut degetele,
în bătaia inimii ei îmi pierd pașii
și fruntea în unduirile ei,
și poezia e o rugăciune,
și eu nu mai sunt eu,
eu iubesc cu ea pe buze și nu sunt eu –
nu sunt eu ci poezia este,
eu sunt o rugăciune
și poezia iubește,
sunt versuri cu rimă…

Reading in Koln

Imagine the shapes that only your mind can see,
colors the eye can not reveal,
open up your line to a place beyond the time, into spaces –
sandy hoppers sliding down your feet, they caress you,
hands are lost without the tips,
and read a book,
on a shore, near the locks, the other side
a Russian guy,
drink a beer, dump your freak
give me words so I can tear, words to hear…

And the cat must not be dead,
but the camera will turn you sad,
falling leeches from the sky put you high –
drink me in a thought, let it sink and better think
in the forest past the guards
down a path you’ll see the hearts,
run, run, run from harm
grab your things and close your lights behind
breath in life…

Într-o zi

Într-o zi vei fi femeie în fața mea fereastră albastră și zările de le-am uitat vreodată au să răsară-n tine toate,
nopți cu stele-n lan de grâie, valuri sparte peste maluri depărtate, vise vechi netulburate,
vor fi-n trupul tău sculptate,
și voi ști atunci cum știu și acum, că le vreau pe toate, că lumea e un loc prea strâmt și viața mult prea scurtă
și-am să-ți întind atunci o mână să vii cu mine de vezi în ochii mei ce văd și eu în tine,
să pășim pe calea nemuririi ieșind din soartă și din prevestiri și din vorbe ce ne-au însoțit tot drumul,
liberi ca Icar, din pieptul nostru să reverse cântec, sub tălpi să creștem trepte și cu degetele să lăsăm culoare pe pânzele țesute…

Dorință

Aș vrea să mă înec într-o mare
al cărei nume să fi fost uitat
și gândurile mele să se topească în sare,
să se descompună în cuvintele albe
ce însoțesc nemurirea,
și pieptul lor nesecat să coboare
în tăceri de nevăzut…
Aș vrea să-mi arunc ochii în Soare
când șade nepătruns la zenit,
să orbesc cu lumina în privire
ca să văd numai ce nu am văzut,
și sloiuri de apă amară
dintr-o sete undristă
să curgă nori peste un apus…
Aș vrea să-mi îngrop brațele în munte
pe-un mal de vale pustie,
între frunze de brad și lemn de afine
ca din degetele necurate
să înmugurească fii săpați în stâncă
ce strivind sub ale lor picioare,
să sfarme și umbra mea…
Și tot ce a rămas să fie închis în ziduri,
ca de ruga neîncetată a celor vrednici
și postul negru al buzelor uscate
și odihna sângelui ce arde-n mine
și liniștea al cărei glas așteaptă dezlegare,
să primesc o inimă ce crede în mine
ca să mor pentru a fi viu!

Jumătăți de corăbii se scaldă în valuri
trăgând după ele o dovadă, gravată de pensule înmuiate în var și cărbune,
ca o inerție, umbra ascunsă unui soare ce se arată în oglindă…

Jumătate de cârmă se plimbă haotic și cu un fuscel întins, ca de o mână, caută, parcă, nordul într-un ax perpendicular pe zenit…

Prin ușile de sub punte trece în fugă pustiul stârnind vârtejuri de aer care citesc din jurnalul de bord –
și pescăruși cu o aripă, ce vin în zbor câte doi, mărginesc o masă pe care adună limbi încă vii…

Stânci ce apară insula din ziua de ieri străpung volbura, ca degete, și strâng inexpresive construcția făcută de om,
și valuri spală jumătăți de corăbii…

Dacă

15 Iulie 2012

De te-aș vedea acum iubito, de-ai fi acum cu mine, te-aș duce în păcat,
că am în mine o furtună ce se zbate să se năpustească în lume, să te caute pe tine,
te-aș smulge din mijlocul lucrurilor tale și te-aș îmbrățișa cu o mie de brațe, de o mie de ori
mai aproape decât până acum,
ți-aș căuta buzele cu buzele mele fără încetare și cu ochii aș sorbi dintr-ai tăi,
iubito te-aș săruta toată, dezbrăcată de întreaga lume, și te-aș lipi de mine ca inimile noastre să
se atingă când bat,
din spatele tău aș rupe fragmente de mângâieri și pieptul tău l-aș înfiera cu răsuflarea mea,
aș vrea să strigi iubito, aș vrea să te pierzi, aș vrea să înnebunești când degetele mele îți adoră
fiecare încrețitură a pielii,
aș vrea să te iubesc azi cum nu te-am iubit nicicând,
aș vrea să te spăl toată cu oceanul ce se revarsă din fiecare părticică a mea, până ne topim
amândoi,
iar din ceara ce rămâne, să nască o singură lumânare care să ardă veșnic pe altarul dragostei
noastre,
căci de-ai veni acum zâmbind, iubito…

Romanță neterminată

5 Martie 2012

Întrebare și lumină se încheagă împreună-n mine
și din umeri îmi răsar aripi de Icar
iar cuvintele ce-au fost se transformă-n necuvinte,
brațele-mi sunt gheare
și picioarele lipite se așează printre maluri…
Din ochii tăi ca două stele curge jocul horelor de iele,
când în părul tău apune soarele de peste mare,
și privind în depărtare lungi catarge călătoare
se coboară-n zare pală
cu pânza lor umflată de chemarea de melasă…
În gândul meu e o sală albă unde timpul se concepe
zile trec în ore, mii de ani în clipe trecătoare,
iar când veșnicia șade și visele se creionează în oglindă
crește setea de-a cunoaște
și îmbrățișarea ei nocturnă îmi poartă gândul mai aproape…
Glasul tău răsare ecouri printre ramuri de magnolii
și prin buze neclintite se răsfrâng întregi istorii
iar din șoapte adunate naște chipul tău,
și pasul tău ce lasă urmă se-adâncește în calea lui
dincolo de foc și aripi, dincolo de amândoi…

26/04/2012

Și nu am să te urc iubite statuie-n templu alb și ochii tăi nicicând nu au să fie far să poarte cu a lor chemare șoapte peste valuri și din chipul tău să contureze pictorii icoane pentru sufletul ce-l port…

Ci ochii mei aș vrea să fie orbi, să te cunosc înainte de a mă pierde-n tinerețea ta
și liniile feței tale să le disting din vorbe și din fapte –
și am să-ți fiu tovarăș de vom păși pe același drum,
iar pașii n-am să-ți port căci fiecare are o cruce spre-nălțare,
dar de-mi vei întinde o mână n-am s-o las piedută între răsărit și soare…

Și vreau să te cunosc așa, încât de vei renaște într-o seară, salcie, ce sprijini luntre cu ale tale plete,
să te iubesc ca pe iubita mea…

30/04/2012

Și într-una din zile am să-mi împodobesc casă cu garofițe și flori de lăcrămioare
și un om de suflet îmi va citi dezlegare pentru nesfârșite bucurii,
iar masa ce am să o întind îi va primi pe ei la fel, cum v-a primit pe voi când v-am chemat,
copii ai trecătoarelor cuvinte, mai știți cât dor înmugurea în mărul alb crescut în pantă?

Și-n amurg de glasuri roitoare, cu tălpile adânc proptite în țărână o să petrecem
și o să închinăm paharele pe jumătăți, botezând cu vin fundații de viață,
și am să iubesc atunci mai mult, cum n-am iubit vreodată, fără să aștept răspuns,
și nu doar frunți atinse de sărut ori glas cu rădăcini în neguri de visare…

Știi tu oare?

De-ai ști iubito ce flăcări ard în mine și ce fierbinte-i sângele ce îmi curge în brațe,
de-ai ști ce dans sălbatic văd când las pleoapele să-mi cadă și-mi sprijin capul într-o doară,
cu pași ce nu au vreme să se-așeze, cu ochi ce nu se tem să se pătrundă, ca un joc neîncetat…

Sau poate ai o bănuială, că atunci când chipul meu se-așează cu gânduri zugrăvite în privire, e mai mult de atât,
și încerc să ating cu degetele răsfirate, stele roiuri de dincolo de închipuire…

Dar mă întreb, iubito, de știi că vreau să împart cu tine stele, dansuri, nemurire,
că tot ce îmi doresc e să îmi fii părtașă când urc spre cer, la fel ca-n zile cu sudoarea frunții șiroind,
și împreună să clădim o lume, să-i dăm nume, sens și suflet și să o strigăm „Viață!”,
să-mi fii glas în zilele de dor iar eu lumină-n zile plumburii –
și totuși, de ai ști iubito, ce foc e dragostea ce-ți port…

The Poem

I.

I am writing my poem on the verge of love,
first ever to unfold the serpent groove
the very first, I trust
key to my troubled past
emphasizing the minutes foretold to pass…

Always believed the words could not contain
in greater shapes other than the pain
the essence of man,
could not evince the genuine state
beyond misleading smiles of the candid isle…

Yet the scratch must not be blamed
the poet’s disbelief is driving him amok –
lone indoors his built-up daydream
he must acquire vision of the foolish dreads,
yield the worn-out hours…

II.

Recollection of the scattered reins tardy fades…

Droplets of fire stir his inner self
structured chaos, theories begin to fail
his body shakes, his ghost as well
unbeknownst to reason slowly undergoes a shift,
for he received one most precious gift…

The sight is loose from dusty tomes
may sip the worthy rains of mild
days and nights and boulders garnered in a bowl,
the gloom is gone, the skies are brown
lotus roots may breed and bloom…

III.

Swaying of the hand faintly hints the Elysian Fields…

IV.

………………………………………………………………………
………………………………………………………………………

This is the part where the words become expression of pure ideas and cannot congregate in an understandable form. The poet gave up his existence as an individual to be reunited with the whole universe through his love. He does not belong to himself any longer for now he is a hemisphere of perfection. – He found The Muse.

Thinking

Sunt zile când vreau să-ți spun bucăți din mine,
să le desprind din trupul meu, ca piesele unei mașini și să ți le las la ușă sau undeva aproape,
azi o unghie, mâine un umăr, nu le vreau aici, le doresc cu tine, sau mai aproape,
piesă cu piesă mă recompun pe drumul ce mă poartă spre tine…

Sunt zile când ce scriu nu are cuvinte și e ca în lumea de care-mi vorbeai,
zile în care bucuria mă face să vreau să plâng și nu mă las afară din mine,
zile când aș vrea să îți cer tot felul de lucruri și nu o fac și mă simt ciudat sau pierdut sau fericit sau toate câte se pot la un loc
și ascult piese iar și iar, când se opresc le pun de la început…

Ar fi așa simplu în lumea de care vorbești,
că nu mi-ar fi dor de tine la două ore după ce te-am văzut,
nu aș ști cum e să-ți sărut buzele și să nu mă mai satur apoi,
nu aș vrea să te țin în brațe indiferent că e frig sau e cald;
ar fi așa multe mistere ce n-ar mai conta și diferențe dragi de care n-aș fi știut,
ar fi așa de ușor și atâta liniște, dar totuși mi-ar fi atunci dor, ca un visător, de o lume unde lucrurile nu ar fi așa…

One day the world shall do decide instead of us,
that our paths have been walked along for near enough
and stars and bears will be in stories that only outer eyes may tell,
and maybe dust that blessed our steps or changes that we made…
For time shall come when giants bow and little mysteries are gone,
but if love has played it’s cards in caring proper ways,
we’ll be alike in dreams and craftwork that remains…

High above, high in clouds and late midnight magic mushrooms my thoughts evade the distance,
They’re fast to follow path back into the days of you and cross my arms around your waist,
Do you feel the warm embrace while random people chat the time away and punk-rock bands unleash?
I feel my bones longing for rest, my head for pillows and my eyes for soothing darkness and a bunch of far away stars,
But tonight my love I’m going to work for the future…
All the things that I do I do for me and you and all our sons and daughters and the name our grandchildren shall have,
All the things that I do I do because I love and there’s nothing less I’ll take but the whole world with you….

Nobody lands a chair to an old grandma’ who doesn’t yell,
Funny figures hanging in the air slowly turn their heads,
Singing rope is running in the sky timig Lucy on a rime,
Answers being in disguise, they roll outside and stand in line,
The stars are biting, cold at night, on a palm tree forest that I like…

A trecut o vreme

A trecut o vreme…
alte versuri au zâmbit soarelui ce stă să se ascundă, altele și nopții,
căi ce le deschide călătorul, acum poteci durate în lan de vise
le-am străbătut în întrebare, cu cărticica roșie aproape și duhul scriitorului,
și am înțeles din toate doar o parte și am presărat un drum de gânduri,
firavele firimituri ca în povestea ce o auzeau urechile de altă dată,
dar n-am găsit sălaș de iele ori mori cu brațele încleștate pe junghere,
era doar chipul meu pictat pe ape în care-mi oglindeam voința…

Și din cele neînțelese,
am rămas cu un sâmbure pustiu ce l-am ascuns adânc în mine acolo unde apele se întâlnesc și se transformă în necuvinte,
și-a răsărit subit din coaja tare chemarea dimineții și ochii au început să vadă:
întrebarea nu-i răspunsul la glasul pașilor neobosiți ce mintea nu-i veghează…

Dor

Uneori mi-e dor de tine așa cum mi-e dor de zăpada în timpul verii,
uneori aș vrea să fii aerul ce îl respir, să-mi pătrunzi în fiecare celulă,
uneori simt că mă topesc cu totul doar purtându-te în suflet ori în gând,
așa cum alte ori îmi doresc să mă regăsesc înăuntrul meu,
cum alteori vreau să nu vorbesc cu nimeni îi stau în peștera mea…

Eu sunt o zi și tu ești o zi,
iar uneori suntem în aceeași săptămână, alteori nu suntem în aceeași lună,
dar pentru dățile când suntem în același week-end merită sa fim zile,
așa cum merită să fim zile și dacă nu am fi…

Realitatea

Realitatea mea e pierdută, la fel sunt şi eu,
Sunt jumătate din ceea ce sunt de obicei
O mostră din mine, o urmă de eu
Sunt viu şi nu simt nimic din ce simte un om
O umbră în noapte, o ceață ce apune peste umerii mei…

În sânge îmi curge un lichid cu proprietăți indefinite, frivol şi amar
Şi lumea se transformă după iluzia scursă în ochii mei
Sunt mort realităţii, îngheţat pentru ziua adevărată
Ascuns în întrebare e curiozitate…

Trecere

Unde pleacă zorile albastre când încălecam minuni târzii,
și floarea lor aprinsă ne mângâia un dor pe gene
de clipe rupte în bucăţi de veşnicii
și certitudini smulse dintr-o veritabilă credinţă,
unde-i umbra zorilor târzii
când dragostea era o tânăra virgină
și sufletul furnal de inocenţe timpurii, abia mijit
topea în brațul lui iarna orișicui…

Unde-s nopţile cu stele când visam cu ochii tăi Marea nesfârșită,
și sfeşnicele de alamă apropiau cu veghea lor
mâini prea tremurânde sărutate de-un fior,
când pieptul omului năștea un singur viitor
și în nopţile cu zâne eram un gând pierdut în zbor,
unde-i Marea cu valuri fără sare
și unde-i spuma celor ce se sparg de creste,
sfintele memorii cu riduri peste feţe,
duse-s toate și încet mă duc și eu…