Of love, limbo and other l-words…

limbo-sign

Once upon a time,
in Piazza del Limbo, in a city with a name pretty hard to spell,
stood for the good and stood for the bad,
with a stick in one hand and asking for water,
it was a man with the feet in the dirt and the heart on fire

run, run, run
and love, love, love
you’ll find everything a young boy desires
both for the angels and for the devils
gold for the poor, enlightenment for the few
rise from the dust and reach for the stars
can you tell the difference in the hard of the night?
can you see the light if you’re born without eyes?

Sitting on a stone which in rain and in cold he called home
where St. Peter used to climb and pray for the people,
he embraced his shadow and he starts to write
words forged in darkness with the truth he could harness…

run, run, run
and love, love, love

In Piazza del Limbo where stories are turning to dust,
where the sky lost its stars or the night is always young,
he knelt at the bottom of the stairway, hands locked in prayer
for the sixty steps that were, for the sixty yet to come…

Nimicul

maxresdefault

Seara se așterne nimicul
și curge peste arbori, pe trunchiuri până la iarba ieșită între nervuri,
culege merele spălate de rouă odată cu coșuri negre de fum,
îmbracă încet, țiglă cu țiglă, acoperișul și intră pe geamuri în casă,
inundă sufrageria și îneacă într-însul canapeaua, biroul și visul…

Mă privește în ochi și mă pătrunde
ca o liniște rece mă umple de lipsă de gânduri și lipsă de uitare,
cu versuri albe rescrise și reluate în ritmuri bizare,
nimicul sădește somnul pe la rădăcini, pe tălpi și în întrebare,
și crește cu noaptea, se adâncește și nimicul dispare…

 

Autoportret

12747811_1570256413299939_1821056769_n

Alb și negru,
când scriu sufletul meu se preschimbă în umbre
și fiecare literă devine o sete de vorbe,
e sare printre rânduri și cuvintele sunt sculptate în pereți de sare
și e sete în portretele ce curg din uitare,
și în ochi se strecoară fum când plouă cu soare…

Cerul e plumb – se așterne și se coboară,
pe umeri se așează nu lumea ci Marea Povoară
și unghiile îmi sunt solzi de sare,
cu care macin stâncile și le mut din cale,
și norii adânci ce alunecă spre seară
se desprind din trupul fără picioare…

Alb și negru,
sufletul meu nu e nimic decât o stare…