Ne ascundem la plural de teama de singurătate,
ne lăsăm în valurile care curg spre țeluri nevisate
și cu inima bătând pe ritmuri vechi și copiate,
am ajuns să și-ndrăgim teama de singurătate…
Și de la plopii din Iași pâna la masa de sub munte,
nu e cale să răzbată, nici peste râuri nu e punte
și din strofele perfecte curge sevă peste soare,
lungi troiene de răbdare peste orizonturi goale…
Din teamă năvălește viitorul,
castel din temătoare cărămizi ce ascund misterul,
și am trecut sub poartă să îți fur sărutul,
sclavi rebeli și nesupuși ai fericitelor momente…
If I were to write a letter where I’d put honesty before self-preservation, what would I say? A letter to my better self, knowing that once told all is forgiven, that the past stops haunting me, that there will be… changes, consequences. I wonder…
What if I told you, that every little thing you know up until now is not true? That everything is a lie built upon other lies, that were told so long time ago that they seem real, as in you could almost touch them with your fingers if you wanted. Because everything is. I mean.. everything.
The first lie was told one autumn night, in a park. A park that used to be very familiar. “I do not love you!” And somehow that night got even darker. The light, warmth and even the familiarity of the place were all pushed aside. The rational man hold it’s first victory. The true self died a little bit that night and the courage to madly dream was cast away little by little the days that followed. The strike was deadly enough, a second would have been unnecessary. He turned around and walked away. Crying. Inside. Silent. And suddenly deaf.
A rock. This is how he taught of himself from that day on. He built walls and barriers around him and he locked himself in a castle so fortified and so untouchable that he was never to feel pain again. It would have been perfect if not for one small detail: he felt unbearably lonely…
Libertate, dragoste și șase beri, e tot ce îmi amintesc din ziua de ieri…
Era o marți într-o lună de iarnă, între un sfert și două după ora șapte,
frig la picioare și în portmoneu, poporul tușea și nu mai aveam benzină,
noapte pe străzi și gropi la barieră dar am avut noroc cu efectul de sferă –
La slujbă părintele semăna credință și trăiam din lumină și din pocăință,
și la spovadă primeam canon să scriu psalmii de la unu la un milion
dar pentru că eram un cocor mă ridicam la zenit și transmiteam în eter…
În birou pe canapeaua neagră, despuiați de hainele de stradă, operam,
în halate colorate cu secvențele filmate, pe canapeaua neagră, regizam,
și în patul de la ușă cu perfuzia în venă asistentul se transformă în primar –
Și mucenicul călător de pe alt tărâm este poftit cu capul pe caldarâm
iar ședințele de spiritism se termină în stupoare, cu dojeni și fără uitare,
dar ființa din basme cu părul arămiu țese și îmbracă un nou pardesiu…
Din cărămizi de hârtie construim idei, norme, reguli și terase cu vie
și turnăm spirt în pălărie ca să atragem juriștii de la primărie,
iar instanța supremă se pronunță rar, în favoarea plăcintei cu mărar…
Și tot ce îmi amintesc din ziua de ieri, e libertate, dragoste și șase beri…
Un Jurnal Neverosimil 