Ieri și azi am alergat pe coridoarele CDT Moților și pe străduțele Clujului pentru a-mi depune dosarul pentru înscrierea la concursul de rezidențiat. A solicitat răbdare, nervi, oboseală, întrebări de tot soiul, coliziuni cu diferiți indivizi, cu colegi, cu lume mai mult sau mai puțin plăcută. Acum, după ce am terminat și am depus dosarul, mă găsesc în situația de a nu avea nici o satisfacție. Sunt surprins că unele lucruri pentru care te lupți nu îți aduc bucurie și stau și mă întreb de ce. Poate pentru că după șase ani observ că lucrurile se destramă la fel de ușor pe cum s-au clădit la început, că toți merg pe drumurile lor, că fiecare pare să aibă doar interesul propriu. Știu că lumea are capacitatea de a fi mercantilă, rece, distantă – am învățat asta de mic. Totuși nu mi-am imaginat că mă va afecta într-o așa măsură. Oare dacă refuz să mă conformez majorității și simt și eu că atunci când voi fi dus spre a fi răstignit voi începe să arăt lumii și mai multă dragoste în speranța că astfel voi schimba ceva, nu sunt decât un fel de descendent al personajelor dostoievskiene?
Găsesc că e greu să trăiești cu o imagine asupra lumii într-o lume care nu se conformează așteptărilor tale. Un om înțelept mi-ar spune că lumea nu se schimbă, ci oamenii se schimbă după lume. Dar atunci mă întreb eu, oare lumea aceasta nu este defapt rodul unei mulțimi de oameni? Sau poate are o voință proprie și o tendință acaparatoare față de toți cei exilați din nemurire. Ori, și varianta aceasta e înconjurată de un halou de o nuanță de gri mai închisă decât precedenta, responsabilitatea le revine oamenilor, și cei care mă vor dezamăgi mereu sunt aceștia din urmă. Cred că dacă nu m-aș aștepta la nimic din partea lor nu aș suferi atunci când sunt insensibili din prea multă orbire față de cei din jurul lor.
Dar să încetezi din a oferi ceea ce ai tu înăuntrul tău doar pentru că nu ai întâlnit pe cineva care să aprecieze misterele sufletului tău, mi se pare complet lipsit de viață. Nu toți se nasc cu o dragoste de a dărui așa cum nu toți sunt durați din cahle astfel încât să fie capabili de a accepta ceea ce se oferă. Dar apoi nici nu e întotdeauna vorba despre a oferi cuiva anume, ci pur și simplu de un impuls de a te împărtăși în general, de a aduce un strop de lumină acolo unde nimeni nu se așteaptă, de a construi o fericire proprie din lucrurile mici și aparent neînsemnate.
Încet, încet fericirea nu se întâlnește citind pe o bancă în parc, nu te oprește în drum spre servici și nici nu te întreabă dacă poți să-i împrumuți o carte – fericirea se găsește în tine. Așa că depinde doar de eul propriu să te dăruiești pe sine lucrurilor care te împlinesc, care rezonează cu tine, care te apropie din ce în ce mai mult de adevărata ta cale.
Dar asta nu înseamnă că nu vor fi momente de cotitură, când vei dori să te îndrepți spre o altă zare și să duci darul tău cu tine pentru a-l lăsa acolo unde ți se pare mai potrivit. Să dăruiești celor care nu știu să primească e dureros. Dacă nu poți să aduci un zâmbet pe chipul cuiva poate că nu ești în locul potrivit sau nu ești persoana potrivită. Nu e nimic rău în asta. Mai bine să admiți învingerea față de tine și să fii cu adevărat propriul cel mai bun prieten, decât să persiști în ceva care nu are sorți de izbândă.
Și atunci unde am greșit eu în ultimele două zile astfel încât acum să nu simt satisfacția aceea mult dorită a lucrului bine făcut? Ei bine nu în ceea ce am făcut două zile, ci mai degrabă în atitudinea cu care am pornit la drum: să obțin, să primesc. Am căzut în propria-mi capcană fără a realiza ce se întâmplă. Recunosc că nu știu să primesc, sunt deficitar la capitolul acesta – știu doar să dăruiesc. Tocmai aici e problema, în aceste două zile trebuia să mă dăruiesc pe mine.
Poate aici ar fi momentul pentru o concluzie moralizatoare. Tocmai aici e farmecul lumii, că asta nu ține de mine ci de fiecare în parte și ceea ce înțelege. Totuși, până la urmă, dacă nu trăiești pentru a construi un sens și dacă pașii tăi nu trasează o cale cu mult mai mare și fondată pe un ideal, cu greu vei găsi scara care să te poarte spre cer.
Un Jurnal Neverosimil 