Alb și negru,
când scriu sufletul meu se preschimbă în umbre
și fiecare literă devine o sete de vorbe,
e sare printre rânduri și cuvintele sunt sculptate în pereți de sare
și e sete în portretele ce curg din uitare,
și în ochi se strecoară fum când plouă cu soare…

Cerul e plumb – se așterne și se coboară,
pe umeri se așează nu lumea ci Marea Povoară
și unghiile îmi sunt solzi de sare,
cu care macin stâncile și le mut din cale,
și norii adânci ce alunecă spre seară
se desprind din trupul fără picioare…

Alb și negru,
sufletul meu nu e nimic decât o stare…

I am a color,
that changes with thoughts that travel my soul
sometimes I am blue or green or even black as the deep
and later on I turn to purple, white or yellow or sunrise…
They tried to give me a name,
to call me somehow, to recognize me when passing by,
but failed to see inside my core
so no name is able to define me as a whole,
for I am no rose, nor red nor the shade of sad,
I am a feeling that glides with the aspects of life
and I can be dark and pink at the same time,
and when you blink I am gone, already turned into another one…
I am a color,
and things that I touch I paint them with facts,
so they stand witness in the past of days that came and went
of ideas that pierced my brain,
of long rives that fall into great seas that turn into oceans,
that carry on the colors of the birth of the universe
and along with them a little part of me,
the color of existence, the color of unknown,
I paint the world with parts of my heart,
with colors that turn into sounds…
I am a color,
and my words are bits along the spectrum of white,
objects that live and die at the same time
I am a balance between need and fulfill
and once put together I am gone as you will,
I am a color that can not be seen…

Ești o apă și am să te numesc Sisyphe,
ziua mă vezi, noaptea te strig, te sorb printre buze și în priviri
îmi săruți degetele picioarelor, rece, mă regăsesc surprins;
ai corpul rotund ca o înfiorare și trupul răsfoit din care curg gânduri,
iar în adâncuri curenții sunt idei fluide,
nu ai brațe ci fraze translucide ce se împletesc cu sufletul din mine…
Într-o dimineață credeam că-ți disting fruntea între trestii
și nu luna pierdută în contemplare de sine,
atât de lină încât cerul era una cu tine
și somnul așternuse o liniște netedă ce se stingea,
dar când am întins degetele am simțit rouă pe gene și urme de pași…
Vreau să îți vorbesc și nu mă aud,
văd amintiri ce se scoboară ca o ceață peste cântecul tău –
sunt cuvintele mele pe care nu le rostesc,
ce stau albastre și mă privesc;
tu ești o apă iar eu, Iubito, sunt Narcis…