Am cuvinte,
cuvinte care vin ca un freamăt de ape și lasă în urma lor vezicule micuțe cu aer,
iar  toți acești clăbuci acvatici sunt mintea mea și gândurile nu pot să se adune pentru că între idei e atât de multă apă…

Aș vrea să scriu,
dar cum să scriu cu pleoapele de sus lăsate peste pleoapele de jos, atunci când neîmpăcarea o vezi și nu o simți,
și alegi să pleci printr-o virgină întunecime spre un munte ca să fii al său?

Am cuvinte ce nu pot să scriu,
și atunci presar cu limba semințe ce cresc, când pe buza de jos când pe cea de sus, sunete ce plutesc peste duhul ce-l las să iasă din mine,
sunete plutitoare ce se prelungesc în fiire…

Chiar de toate lumile-s sădite în mine și am cunoscut și binele și răul
și ochii mei au măturat genuni de întuneric, la fel și sori uitați de ziua ce a fost întâi,
chiar de am luat într-ale mele mâini sânge cald pierdut de cei netemători
și am lăsat bucăți de suflet, răspândite-n timpul trecător,
dimineața-mi curge peste tâmple lung botez stăruitor de ape…

Am fost și-n vechi pustiu unde cresc uitări cu frunze arămii
și-n noaptea lungă am devenit din nou copil și-a trebuit să cresc,
să smulg cuvântul dătător de viață din pagini galbene de ceață
și nu cu mâna grea ce munți bărboși o scuturau de sub zăpadă,
ci cu unghii rupte și cu oase arse ca să aibă trecerea dovadă…

Iar din pomul nesperat am cules în grabă fructe nenumite
și suflul meu l-am coborât într-un izvor ce n-am știut că-i dătător de sete
și tălpile lovite, din dansul necurmat cu umbre nesupuse, le-am spălat cu glie,
și carnea am uns-o cu credință pe un drum lung de căință,
și am căutat apoi o scară ce doar urcă, nu coboară…

Căci și atunci când nori se-adună, negri soli ca de furtună
și cerul ceartă păcătoșii ce se ascund de vorba-i zbuciumată,
cu pieptul gol și brațele deschise primesc în mine stropii reci
și gândul meu se pierde-n șoapte, șoapta curge-n lumea toată
și renasc din țărână și speranță, chip de lut cu inima lumină-n noapte.

În unele zile eu sunt omul din lună,
sunt fața îngălbenită ce urmărește pașii celor care neștiutori hoinăresc în noapte
și ochii mei imobili și nisipoși sunt mereu deschiși și cuprind între ei întregul țărmurit de ape;
îi privesc fără să am de ales, fără să pot hotărî eu pe cine,
și încerc să arunc punți între mine și ei ghicindu-le vorbele după mișcarea buzelor în încercarea de a umple nimicul tăcerii care ne-a cuprins –
nu am mâini pe care să le întind spre ei, dar nu am picioare cu care să plec mai departe
și totuși zilele care vin sunt ca misterul unui cadou pe care urmează să îl deschizi, nebănuind ce ar putea ascunde hârtia viu colorată.

În unele zile eu sunt omul din lună,
și atunci în jurul meu e un frig în care trupul meu înoată precum o colină sahariană între lumină și noapte,
dar chiar și atunci când urechile devin sloiuri tăioase,
sub crusta crăpată, departe de oase și mușchiul ce le căptușește, inima mea încă bate,
căci inima mea e o inimă caldă.