I walked off a cliff and put my ear onto the Sea
and there were all,
each heart had wings and swam under me
and my love floated through mirrors I was not allowed to see,
for that was my own,
I was here and the doors took to me
new pair of arms to plant one tree
new pair of eyes to greet,
I slept into the deep
with every thought I loved, I lived…
E marți, iarbă rece, nu sunt nori,
liniște –
pictez desculț, cu greutatea trupului, în culori predefinite,
un singur nor,
pot să trăiesc în amintiri?
Apă, curge peste mine și din mine,
sunt un izvor, sunt Faun
și sălcii îngenunchează,
înăuntru e foc –
e inima mea ce topește suflete…
Ieri am rănit o fecioară
și soarele s-a stins în cer de sânge;
e liniște,
ea s-a prelins peste stele
și gândurile-i sunt ramuri ce se hrănesc din mine…
Și caut,
o pânză goală pe care să adun flori,
o casă, o stâncă și un stejar
și brațe albe aruncate peste zări –
dragoste am!
Poezia mea nu este lege scrisă-n tablele de piatră,
nici jurământ luat spre veșnicie
și versul ei nu este testament pentru cei ce sunt ori au să fie…
Cuvântul ei e sevă de simțiri,
statuie fără ceară în temple firave de speranță
și vocea ei e teamă
și pasul zări de neștiut;
poezia mea e suflet sădit în țărână roditoare,
e neliniște precum și calmul unui cer de seară…
Poezia mea este născută-n întrebare
și ritmul ei este o inimă ce doare
și strofele sunt brațe încleștate într-o fluidă îmbrățișare,
e dragoste aprinsă și dulce căutare…
Who is Alice, I don’t know…
where is she I want to go,
who is Alice, will you show,
authors writing poems with her words
and the eyes that shine turn to rhymes,
who is Alice, she is always near
all I have is to reach and feel,
grab her hand, then walk and kneel…
Who is Alice dressed in blue
her heart is painted wide in you,
who is Alice dancing in the snow
she’ll open up your chest and see your soul,
and the wrong ways that you took
she may forgive if told the truth,
and all she asks is to love her back
to keep her in the arms she’s gave…
C’est qui la fille que je connais
Alice c’est qui, cette belle qui me voyait,
elle reste assisse sur son coté
au bord d’une rêve Alice souriait,
elle me retrouve à chaque fois sans me chercher
courir devant un train de fées,
Alice t’es où parmi des infinites pensées
t’es qui toi Alice, plus qu’une chère aimée?
Cine este Alice, oare o cunosc
cu aripile întinse între răsărit și apus,
și unde ești tu Alice oare am să știu
într-o seară fără de păcat vorbele ce scrii,
unde ești și unde am plecat
peregrini pe căile ce le-am uitat,
vino dragă Alice să pictăm cocori
printre inimi preschimbate-n nori….
Little baby love, how do you live,
will you one day tell me stories of the things you did?
Books to put back on the shelf,
our time is written in the words we spell…
Will you ever do forget,
or will you feel regret of the day I made you bleed
and all the awful things I dream,
the music and the Virgin by the wall,
there must be a time where I have lost it all….
Little wonder love, are you really gone?
The castle that I’ve built looks empty now,
it wears your name on each of things I’ve left behind
and when I took the shot, you were holding tight my heart –
Do you every once in a while expect,
that a feeling in the ashes never ceased to burn,
that a God, if still exists, may draw a path,
to find young portraits that will hold the paint,
and never cross that time alone?
Hello once again my oldest friend,
I have come to hear your steps and see those earthly hands…
each time I look around I see a dream you’ve built,
on the table lies your Bible
and there’s water by the door,
you wrote the years in clay and Sundays in the sun –
you were not a friend you are a mother living by her children’s steps,
you thought me how to pray before I walked…
And there is no puppet waiting on the oldest of the rocks
and the yellow-white hound is running in the cold
and the wind is slowly gliding through the leafs,
dear friend I’m bound to rise a cross to guide us to the hills:
a promise of the young
a dream of innocent
a gift to all the gods the world has ever had –
I shall never cut that tree I’ve told you once about…
Hello once again my friend
you’re in my eyes, my dreams and guide my steps to everything,
I am, I did not forget
and I am bound to rise a cross to shine above our sins…
I’ve been just a guy on the streets of yesterday
waking at the dawn with the thought to kill,
just a poor man walking daily to his fate
nothing good to loose and nothing good to gain,
he pushed me hard to become a star,
to the limits of my soul pulling stones afar,
if it weren’t for the music I’d be surely dead
crawling like a cockroach boiling in the sand…
And since glory’s growing out of shame
I got all these questions popping when she came;
like Shirley Temple wasn’t cute enough
my sweetheart’s smile was a mold in gold,
greeting all the loving words she’s told
I grabbed her hand and held her in the cold,
close to me she made my heart belong
and sorrows in her bones I cured them all…
God knows how could I’ve been so wrong
and neglect to cry when I was falling down,
her mouth had words that could cut the flesh
it’s only so much pain that one man can stand,
a summer Sunday morning the silence fell
whiskey, vodka and cigars on the bed of Rhone
a girl in white dress made my heart rebel
and where there was light the darkness veiled…
And I am lost in the countless words I’ve said
yet the truth is plain and simple and must be fed,
I’m gonna leave that scar in my chest to breed
to find the remorse and cure my burning need,
I can tell the facts apart but cannot cut this chain
I’m gonna walk away from things I’ve known
to pick up the pieces and rebuild my own
will I ever reach that day to soothe my strain?
Privesc seara în valuri și ating stelele umede,
ascult șoapte lăsate de spumă între stâncile singure –
e o liniște zgomotoasă ce se așterne peste noapte
și briza rece răscolește nisip fierbinte…
Mă scutur de gânduri,
mă golesc de forme,
pierd fragmente din Eul prescris;
liniștea devine adâncă,
nisipul rece,
stele statice,
stânci și mai singure…
Apa curge pe piele,
briza dispare,
încet,
tăcere…
Privirea alunecă peste stele,
sunt ochi ce coboară cu roiuri de pulberi ce urcă,
peste infinit plutește o părere…
Veniți orelor nescrise,
zile și cununi de spini peste izvoare neîncepute,
haideți întrebări lăsate fără de răspuns
și fumurii năluci ce-aleargă peste zare,
e dimineața simțurilor noastre ce răsare din pustiu
e un smochin răpus de flăcări,
și-n legea vechiului Stăpân vom ridica morminte pentru ieri
și pâinea noastră fi-va cina tuturor…
Veniți mâini lucrate-n piatră,
haideți cale peste mări și nori de chibzuință,
și vom dura castele de credință
și vom ridica stâlpi vestitori pentru speranță,
în creștet sterp de munte și în nisipul șters de ape,
în oglinda ochilor închiși și între coastele străpunse,
și-n brațe curge sânge,
și duh curat e trupul în umbra marelui Olar…
Și când soarta crudă în judecata ei firească,
va fi să-mi curme zborul fără să sădesc o șoaptă
și norii de credință au să-mi fie scări spre vămi necunoscute,
când pasul meu devine mut și lasă urme neîncepute,
aprinde seara o stea în nesfârșitul plin de flori,
ridica-mi trup de ghindă la răsărit de un izvor
și așterne într-însul dorul și-n brațe-i uită un fior
și am să mă întorc mereu, cu Soarele, în zori…
Un Jurnal Neverosimil 