Ne ascundem la plural de teama de singurătate,
ne lăsăm în valurile care curg spre țeluri nevisate
și cu inima bătând pe ritmuri vechi și copiate,
am ajuns să și-ndrăgim teama de singurătate…
Și de la plopii din Iași pâna la masa de sub munte,
nu e cale să răzbată, nici peste râuri nu e punte
și din strofele perfecte curge sevă peste soare,
lungi troiene de răbdare peste orizonturi goale…
Din teamă năvălește viitorul,
castel din temătoare cărămizi ce ascund misterul,
și am trecut sub poartă să îți fur sărutul,
sclavi rebeli și nesupuși ai fericitelor momente…
If I were to write a letter where I’d put honesty before self-preservation, what would I say? A letter to my better self, knowing that once told all is forgiven, that the past stops haunting me, that there will be… changes, consequences. I wonder…
What if I told you, that every little thing you know up until now is not true? That everything is a lie built upon other lies, that were told so long time ago that they seem real, as in you could almost touch them with your fingers if you wanted. Because everything is. I mean.. everything.
The first lie was told one autumn night, in a park. A park that used to be very familiar. “I do not love you!” And somehow that night got even darker. The light, warmth and even the familiarity of the place were all pushed aside. The rational man hold it’s first victory. The true self died a little bit that night and the courage to madly dream was cast away little by little the days that followed. The strike was deadly enough, a second would have been unnecessary. He turned around and walked away. Crying. Inside. Silent. And suddenly deaf.
A rock. This is how he taught of himself from that day on. He built walls and barriers around him and he locked himself in a castle so fortified and so untouchable that he was never to feel pain again. It would have been perfect if not for one small detail: he felt unbearably lonely…
Libertate, dragoste și șase beri, e tot ce îmi amintesc din ziua de ieri…
Era o marți într-o lună de iarnă, între un sfert și două după ora șapte,
frig la picioare și în portmoneu, poporul tușea și nu mai aveam benzină,
noapte pe străzi și gropi la barieră dar am avut noroc cu efectul de sferă –
La slujbă părintele semăna credință și trăiam din lumină și din pocăință,
și la spovadă primeam canon să scriu psalmii de la unu la un milion
dar pentru că eram un cocor mă ridicam la zenit și transmiteam în eter…
În birou pe canapeaua neagră, despuiați de hainele de stradă, operam,
în halate colorate cu secvențele filmate, pe canapeaua neagră, regizam,
și în patul de la ușă cu perfuzia în venă asistentul se transformă în primar –
Și mucenicul călător de pe alt tărâm este poftit cu capul pe caldarâm
iar ședințele de spiritism se termină în stupoare, cu dojeni și fără uitare,
dar ființa din basme cu părul arămiu țese și îmbracă un nou pardesiu…
Din cărămizi de hârtie construim idei, norme, reguli și terase cu vie
și turnăm spirt în pălărie ca să atragem juriștii de la primărie,
iar instanța supremă se pronunță rar, în favoarea plăcintei cu mărar…
Și tot ce îmi amintesc din ziua de ieri, e libertate, dragoste și șase beri…
Drumul meu e o cărare rătăcită în preerie
și noaptea nesfârșită ce i se așterne geme după vise,
dar eu presar sare peste pașii mei…
Am ales să îmbrățișez în mine multe dar puține șoapte
și răsuflarea rece stinge focul,
stau stihiile închise în turnul unde timpul joacă zaruri
și port o piatră durată în legile nescrise,
căci calea duce în pustiu și în brațe port răspunsul..
În seara nunții noastre n-am să albesc păcate ruginite,
nici stele n-am să chem peste cuvinte
ci fi-va dorul meu un far ce cheamă Marea-n legăminte,
și stânci din pieptul meu au să coboare
și gânduri nestemate și dragostea ce aduce dezlegare…
Și strig cerului să mă așeze peste zări de necuprins
să clădesc din ochi frumosul,
și adânc în Mare să mă pierd, în Ea pierdut cu totul,
stejar cu rădăcinile curate…
Și când soarta crudă în judecata ei firească,
va fi să-mi curme zborul fără să sădesc o șoaptă
și norii de credință au să-mi fie scări spre vămi necunoscute,
când pasul meu devine mut și lasă urme neîncepute,
aprinde seara o stea în nesfârșitul plin de flori,
ridica-mi trup de ghindă la răsărit de un izvor
și așterne într-însul dorul și-n brațe-i uită un fior
și am să mă întorc mereu, cu Soarele, în zori…
Are you the hunter or are you the prey,
black and white dreaming come unfold my way…
It’s an old smoke rising from the hands of the one,
a pipe where she lights intentions of all kinds –
the lady in the air is pouring down a mirror in the fall,
you look deep and do seek your soul,
her hand is letting ash and the steps turn out small
and in the convent she mumbles to the pastor to confess,
to close all the eyes she follows from the past
and the hunter leans to catch the game,
and hang that catcher on the wall –
the days are short and the night shall fall…
Vino din Levant mireasă, dragoste aprinsă, falnice stihii se lasă
să îmi fii părtașă la dulcea nebunie și frate în pașii de viață,
conduri de stele înaripate și rochia din viermii de mătase
și pieptul verde limpede și ochii de cenușă fără de păcate –
ți-am văzut privirea la apus de soare și cuvântul încă nerostit,
vino din Levant femeie să fii a mea mireasă…
La răsărit de infinit în ceasul semănat de umbre am să vin
cu sufletul sădit în rădăcini de stâncă și inima oglindă,
din durere am să nasc speranță și norii au să ne spele –
o ultimă spovadă pentru cei străpunși de neguri rătăcite,
și am să-ți dau suflare pentru zilele de dor și nopțile de veghe
și legământ va fi sângele vărsat și un inel de fapte!
Tot ce a rămas e scris pe o carte poștală ce nu a fost trimisă,
e tot ce am de preț și tot ce voi fi avut vreodată,
o poveste cu copii ce au uitat că există
și vise cu Alice și Rose cea uitată pe o planetă îndepărtată –
am scris demult când ochii încă știau să vadă
un cuvânt ce singur e cheia pentru o nouă viață…
iar când uriașii pleacă trupul lor se sfarmă în praful serii
și gândul naște poezii și sufletele se întorc acasă,
și rochia ei roșie e o amintire dragă
la fel ca fiecare dans din ziua când timpul reînvie…
Și sunt orb așa că am să închid ochii
și poate în beznă am să înțeleg și am să-ți aud glasul,
când vei veni să mă întrebi ce au devenit visele…
și în noaptea lungă sădesc o chemare
că de e să pier, Doamne, să pier înainte de uitare,
să rămân cu dragostea în suflet și visul scris pe frunte,
să alerg încă o zi cu Alice în luna lui martie –
Rose, am să mă întorc acasă…
Plimbare de-a lungul unui mijloc de lume,
muzica îmi scaldă sufletul ca marea când se sparge cu spume,
și ultimele raze se joacă printre brațele de piatră,
apusul e o oră de magie,
și ce caut în dimineață se prelinge printre note,
coarde și lumină pe pavajele romane,
hrană pentru suflet, e o poveste fără cuvinte…
Degete înghețate dansează pe un tempo personal,
și din chitara lui bej se ridică aburi plini cu amintiri,
hrană pentru suflet, fabulă fără secrete,
pe undele lui dansează visele de gânduri
și umbrele întârzie să se așeze,
într-un mijloc de lume, la o intersecție cu toate…
Și dacă aș scrie o poezie pentru seara nunții mele,
aș sculpta-o în ajun de răsărit de legăminte
cu cerneală vie din paharul ce-l închin la rugăciune
și așternut i-aș rupe pagini dintr-o carte fără vreme,
cu versul roșu și cu vorbe împrumutate,
glasul meu ar naște muguri pentru zorile curate…
Și de-aș scrie o poveste pentru paznicii de mâine,
falnici brazi cu coama blândă și picioarele în piatră,
aș trezi din somn cuvinte să răsune-n ceruri toate
și între file aș ascunde chibzuință, nu dreptate…
Un Jurnal Neverosimil 